experiment muzică – poezie
Cauchemar
octombrie 28, 2009pe hârtie antică cerneala s-a şters
odată cu noi . acolo am scris
că… într-un final de viaţă mi-ai devenit soţie
mă trezesc însoţit de o hemipareză înşelătoare
o femeie care pictează nu îmi predă membrele
lucrează la tabloul nostru
e goală şi are pielea de un alb rece
mânuieşte cu tandreţe pensula
nu îşi pătează trupul cadaveric,
pur.
lăcrimez excesiv
mi se blochează ochii deschişi
strânsoarea vopselei devine insuportabilă
picură culori din tencuială în albia ploapelor mele
tavanul meu era bezna haotică,
ascunzişul maturităţii
răposata l-a transformat în pânză
m-a înecat în ulei doar atât cât a vrut – încât să-mi rămână numai o parte
îmi păstrez inertă jumătatea vie
de teamă să nu se desprindă şi ea
Semafor
septembrie 8, 2009>listen to Burial – Untrue
M-a cucerit punga răvăşită de picături pe trotuar.
S-au retractat palmele .
Ţi s-a închegat în vasele de sânge o frică de apă.
Dojana gripată mi-a scăpat din cord.
Ustura.
Pătase pupila ta un negru plumburiu, artificial.
Ne răpise o ploaie frenetică ce nu mai stătea.
Obrajii spinoşi depozitau furie.
Ţineam împreună de toarte o zi tomnie plină cu ani.
Trecea metal şi se degrada beton în jur.
Norii din părul ud umbreau poteca citadină.
Lumina roşie ne inunda ochii.
reconstituire:
Nu mai puteam privi decât semaforul. Sub norii care întunecau cerul, tremuram de frig, eram uzi leoarcă din cap până în picioare. Maşinile alergau pe şosea, în faţa noastră, în timp ce blocurile păreau să cedeze sub presiunea aversei. Uitasem de sticla de vin, de alune şi de ciocolata din punga agăţată de degetele noastre. Eram încă supărat pe tine, abia îmi stăpâneam cuvintele grele. Ploaia nu se mai oprea şi ne amplifica furia. Nu observasem că plângi, că ochii tăi sunt intoxicaţi de rimel topit în lacrimi. Te simţeai rănită dar pe mine mă durea propria restricţie. Te-am mustrat în acel moment cu voce puternică şi vorbe aspre. Te-ai speriat văzând apa care în loc să-mi şteargă furia din privire, îi făcea drumul mai uşor către tine. Apoi ne-a scăpat punga din mâini . Mi-am pierdut ochii în ea pentru câteva zeci de secunde iar tu ai dispărut fără ca eu să simt. Verde.
Cinci
mai 13, 2009>listen to Burial – Distant lights
Eu ştiu că trăieşti în această lume ai crescut ca şi mine într-o celulă ruginită rămasă printre gunoaie în continuarea subtilă a unui război nesfârşit… . Fâşii de metal cad în fiecare zi de pe corpul meu se iveşte fiinţa din mine ca pielea transparentă ascunsă de nori . Poate că nu m-ai învelit niciodată cu genele tale argintii care pentru oameni au fost ca sârmele şi au sugrumat vise şi au legat pe veci de tine câteva inimi . Dar aşa ne-am purtat amândoi cu viaţa vinovate sunt gropile drumului pierdute adesea de privire vinovate sunt acele două margini de prăpăstii seducătoare . Eu ştiu că trăieşti în această lume ai crescut ca şi mine într-o celulă ruginită rămasă printre gunoaieîn continuarea subtilă a unui război nesfârşit…
Vechi
aprilie 27, 2009> listen to Burial – Dog Shelter
Există oameni care pot să împartă
periodic cate o felie de viaţă
chiar şi după ce îşi ucid unii altora fericirea.
Eram adolescent înainte să fiu copil,
înainte să mă nasc – atunci te-am decupat
Oameni străini au montat emoţii proaspete
în această cameră cu parfum de damă
N-ai vrut să crezi că din cenuşă
nu există întoarcere
Tu m-ai lăsat să-ţi dau foc.
Când a revenit aici copilul
a găsit o unghie de târfă roasă de şoareci
Prea multe vieţi au violat cu brutalitate
puritatea fostului nostru refugiu
Insufleţeam podeaua cu gemete vii -
tălpile străine le-au strivit până la urmă.
Două găuri mici în sertar strigau un mâner
şi ecoul a putrezit aşa – prăfuit sub dulap.
Pe braţele patului se-aprind amprente noaptea
Mi se lipeşte de palme pulbere fosforică
Şi aştept doar să plec.
Cunosc o fiinţă care ar vedea îngeri
dacă i-ar cădea doar o petală din creier
I-am citit o parte din fărâmăturile de vis.
Cred că vâsleşte ca şi mine
pe un râu anemic şi lung
un râu care se varsă într-o glorie unică.
O mică pauză de publicitate
martie 19, 2009Frederic Beigbeder – 99F
”În jur colegii mei cad ca muştele: sincopă în piscină, supradoză de cocaină degizată în infarct miocardic, prăbuşire cu avionul personal, capotări cu decapotabila. Totul e provizoriu, totul se cumpără. Omul e un produs ca şi celelalte, cu un termen de garanţie. Iată de ce am hotarât să mă pensionez la 33 de ani. Se pare că asta e vârsta ideală pentru a reînvia.
Lucrez în publicitate: ei da, poluez universul. În profesia mea nimeni nu vă doreşte fericirea, pentru că oamenii fericiţi nu consumă. În lumea asta critica este digerată, insolenţa încurajată, delaţiunea remunerată, diatriba organizată. Pentru a aduce omenirea în sclavie publicitatea a ales surdina, supleţea, persuasiunea. Nu-i chip să ieşi din asta. Toate uşile îţi sunt închise în nas cu zâmbetul pe buze.
Trăieşti. Eşti încolţit cu credite de rambursat, cu rate, cu chirii de plătit. Ai cumva îndoieli? Afară milioane de şomeri aşteaptă să eliberezi locul. Churchill a dat deja răspunsul. A spus: “Este cel mai rau sistem cu excepţia tuturor celorlalte”.
Ştiu că n-o să mă credeţi dar n-am ales meseria asta doar pentru bani. Îmi lace să născocesc fraze. Nici o meserie nu dă atâta putere cuvintelor. Un copywriter e un autor de aforisme care se vând. Degeaba urăsc ceea ce am devenit, trebuie să recunosc că nu există o altă meserie în care să te poţi ciondăni timp de trei săptămâni pentru un adverb. Când Cioran scria “Visez o lume în care ţi-ai da viaţa pentru o virgulă”, bănuia oare că vorbeşte despre lumea copywriterilor?
S-au dus vremurile când cei din publicitate erau nişte saltimbanci de caterincă. De acum, sunt nişte oameni de afaceri periculoşi, calculaţi, nemiloşi. Publicul începe să-şi dea seama. Ne evită ecranele, ne rupe pliantele, fuge de reclame, ne mâzgăleşte afişele 4×3. Această reacţie se numeşte “publifobie”. Reclama guvernează totul: finanţează televiziunea, dictează presei scrise, stăpâneşte sportul (la finala Cupei Mondiale, nu Franţa a bătut Brazilia, ci Adidas a batut-o pe Nike), modelează societatea, influenţează sexualitatea, susţine creşterea economică.
De ce stăpânesc americanii lumea? Pentru că stăpânesc mijloacele de comunicare.
Voi persevera şi nu voi demisiona. Demisia ar fi ca şi cum aş abandona înainte de sfârşitul unui meci de box. Prefer să sfârşesc KO şi să fiu scos pe targă.
Ochiul omenesc n-a mai fost niciodată, în toată istoria lui, atât de solicitat. Am calculat că, între naştere şi vârsta de 18 ani, fiecare persoană este expusă, in medie, la 350 000 de reclame. Nici pic de răgaz pentru privirea lui homo consommatus. Tăcerea e şi ea pe cale de dispariţie. Nu te poţi ascunde de radiouri, de televizoare deschise, de spoturi ţipătoare care au să se vâre, curând, până şi în convorbirile tale telefonice private. Omul a intrat în peştera lui Platon. Filosoful grec işi imaginase o peşteră în care oameni înlănţuiţi contemplau umbrele realităţii pe pereţii temniţei lor.”
