respiraţii işi fac loc printre cuvinte de bumbac
vorbeşti în vis cu păsări colibri
eu stau aici şi te privesc prin întuneric şi oboseală
îţi trimit gânduri din grădini tropicale
cum norii trimit ploi somnoroase către flori
în zilele noastre calde

Am în cadru un pahar cu apă
în care ninge cu mici cuburi de sticlă

2 Mai, nimeni aproape de mare
nu vedea proiecţia unei reverii
Totul a inceput Vineri
rătăceam sub soare cu cerul
întins pe nisip
adormeam pe muzică de plajă

Emanam temeri

Linii de răceală secţionau nori
apoi treceau prin raze, prin bec,
şi făceau gheaţă din albastru.
Ştiam deasupra mea oglinda
somnul se subţia de frică
mă temeam să văd mai mult dintotdeauna.

Odată trezit, imaginea m-a răpus

.particule cădeau cu greutate, reci.

pe hârtie antică cerneala s-a şters
odată cu noi . acolo am scris
că… într-un final de viaţă mi-ai devenit soţie

mă trezesc însoţit de o hemipareză înşelătoare
o femeie care pictează nu îmi predă membrele
lucrează la tabloul nostru
e goală şi are pielea de un alb rece
mânuieşte cu tandreţe pensula
nu îşi pătează trupul cadaveric,

pur.

lăcrimez excesiv
mi se blochează ochii deschişi
strânsoarea vopselei devine insuportabilă
picură culori din tencuială în albia ploapelor mele

tavanul meu era bezna haotică,
ascunzişul maturităţii
răposata l-a transformat în pânză
m-a înecat în ulei doar atât cât a vrut – încât să-mi rămână numai o parte

îmi păstrez inertă jumătatea vie

de teamă să nu se desprindă şi ea

M-a cucerit punga răvăşită de picături pe trotuar.
S-au retractat palmele .
Ţi s-a închegat în vasele de sânge o frică de apă.

Dojana gripată mi-a scăpat din cord.
Ustura.
Pătase pupila ta un negru plumburiu, artificial.
Ne răpise o ploaie frenetică ce nu mai stătea.
Obrajii spinoşi depozitau furie.
Ţineam împreună de toarte o zi tomnie plină cu ani.
Trecea metal şi se degrada beton în jur.
Norii din părul ud umbreau poteca citadină.
Lumina roşie ne inunda ochii.

Există oameni care pot să împartă
periodic cate o felie de viaţă
chiar şi după ce îşi ucid unii altora fericirea.

Eram adolescent înainte să fiu copil,
înainte să mă nasc – atunci te-am decupat
Oameni străini au montat emoţii proaspete
în această cameră cu parfum de damă
N-ai vrut să crezi că din cenuşă
nu există întoarcere
Tu m-ai lăsat să-ţi dau foc.
Când a revenit aici copilul
a găsit o unghie de târfă roasă de şoareci
Prea multe vieţi au violat cu brutalitate
puritatea fostului nostru refugiu
Insufleţeam podeaua cu gemete vii -
tălpile străine le-au strivit până la urmă.
Două găuri mici în sertar strigau un mâner
şi ecoul a putrezit aşa – prăfuit sub dulap.
Pe braţele patului se-aprind amprente noaptea
Mi se lipeşte de palme pulbere fosforică
Şi aştept doar să plec.

Cunosc o fiinţă care ar vedea îngeri
dacă i-ar cădea doar o petală din creier
I-am citit o parte din firimiturile de vis.
Cred că vâsleşte ca şi mine
pe un râu anemic şi lung
un râu care se varsă într-o glorie unică.

Dimineaţa păstrează străzile goale pentru mine.

”În jur colegii mei cad ca muştele: sincopă în piscină, supradoză de cocaină degizată în infarct miocardic, prăbuşire cu avionul personal, capotări cu decapotabila. Totul e provizoriu, totul se cumpără. Omul e un produs ca şi celelalte, cu un termen de garanţie. Iată de ce am hotarât să mă pensionez la 33 de ani. Se pare că asta e vârsta ideală pentru a reînvia.
Lucrez în publicitate:  ei da, poluez universul. În profesia mea nimeni nu vă doreşte fericirea, pentru că oamenii fericiţi nu consumă. În lumea asta critica este digerată, insolenţa încurajată, delaţiunea remunerată, diatriba organizată. Pentru a aduce omenirea în sclavie publicitatea a ales surdina, supleţea, persuasiunea. Nu-i chip să ieşi din asta. Toate uşile îţi sunt închise în nas cu zâmbetul pe buze.
Trăieşti. Eşti încolţit cu credite de rambursat, cu rate, cu chirii de plătit. Ai cumva îndoieli? Afară milioane de şomeri aşteaptă să eliberezi locul. Churchill a dat deja răspunsul. A spus:  “Este cel mai rau sistem cu excepţia tuturor celorlalte”.
Ştiu că n-o să mă credeţi dar n-am ales meseria asta doar pentru bani. Îmi lace să născocesc fraze. Nici o meserie nu dă atâta putere cuvintelor. Un copywriter e un autor de aforisme care se vând. Degeaba urăsc ceea ce am devenit, trebuie să recunosc că nu există o altă meserie în care să te poţi ciondăni timp de trei săptămâni pentru un adverb. Când Cioran scria “Visez o lume în care ţi-ai da viaţa pentru o virgulă”, bănuia oare că vorbeşte despre lumea copywriterilor?
S-au dus vremurile când cei din publicitate erau nişte saltimbanci de caterincă. De acum, sunt nişte oameni de afaceri periculoşi, calculaţi, nemiloşi. Publicul începe să-şi dea seama. Ne evită ecranele, ne rupe pliantele, fuge de reclame, ne mâzgăleşte afişele 4×3. Această reacţie se numeşte “publifobie”. Reclama guvernează totul: finanţează televiziunea, dictează presei scrise, stăpâneşte sportul (la finala Cupei Mondiale, nu Franţa a bătut Brazilia, ci Adidas a batut-o pe Nike), modelează societatea, influenţează sexualitatea, susţine creşterea economică.
De ce stăpânesc americanii lumea? Pentru că stăpânesc mijloacele de comunicare.
Voi persevera şi nu voi demisiona. Demisia ar fi ca şi cum aş abandona înainte de sfârşitul unui meci de box. Prefer să sfârşesc KO şi să fiu scos pe targă.
Ochiul omenesc n-a mai fost niciodată, în toată istoria lui, atât de solicitat. Am calculat că, între naştere şi vârsta de 18 ani, fiecare persoană este expusă, in medie, la 350 000 de reclame. Nici pic de răgaz pentru privirea lui homo consommatus. Tăcerea e şi ea pe cale de dispariţie. Nu te poţi ascunde de radiouri, de televizoare deschise, de spoturi ţipătoare care au să se vâre, curând, până şi în convorbirile tale telefonice private. Omul a intrat în peştera lui Platon. Filosoful grec işi imaginase o peşteră în care oameni înlănţuiţi contemplau umbrele realităţii pe pereţii temniţei lor.”